Cred ca fiecare fiinta are la un moment dat, în viata, o problema cu Timpul... Uneori este insuficient, trece mult prea repede peste noi, alteori se scurge prea greu. Desi nu îi simtim în fiecare moment povara apasatoare, Timpul ne urmareste tacut, în curgerea lui monotona, fara sa îi pese de reactiile noastre disperate.Nu am fost niciodata o perfectionista desavârsita, însa am încercat întotdeauna sa îmi organizez timpul în limitele unei vieti normale, fara prea multe complicatii. Cu alte cuvinte, încerc sa îmi fac timp pentru toate. Familie, cariera, prieteni, munte, mare, somn... într-o ordine care vine de la sine si care îmi da, de cele mai multe ori, sentimentul unei vieti împlinite. De la o vreme însa, simt ca ceva nu mai merge în relatia mea cu Timpul. Îi simt tot mai mult constrângerile si am adesea sentimentul ca trebuie sa fac prea multe compromisuri. E ca si cum unul dintre noi nu mai are rabdare si tine cu orice pret sa îl manipuleze pe celalalt. Am zile în care simt ca 24 de ore se scurg în câteva minute si ca nimic din ce îmi propun sa fac nu iese cum trebuie. La început am crezut ca este ceva trecator, datorat unui alt dusman de moarte al omului modern – stresul. Însa pe masura ce trece timpul (din nou el...) simt ca totul se aglomereaza într-un nesfârsit amestec de planuri, clipe ratate sau reusite, dar de care nu stiu cum sa ma mai bucur. Listele cu prioritati au devenit inutile pentru ca uneori am sentimentul ca totul este o prioritate generala, dar Timpul vrea cu orice pret sa îmi puna la încercare nervii.
Replica „Nu am timp!” a devenit un fel de moto al existentei mele agitate pe care nu mai stiu cum sa o transform într-o viata normala, singurul lucru pe care mi-l doresc în ultima vreme. Încerc în zadar sa îmi fac un program de care sa ma tin. Am patru ceasuri pe care le pun sa sune la patru dimineata la cinci minute diferenta unul de altul, însa niciodata nu reusesc sa ma trezesc înainte de sase. Încerc sa stau noaptea pâna târziu, asa cum faceam cândva când ma apuca dimineata citind vreo carte pe care nu o puteam lasa din mâna sau uitându-ma la cine stie ce film pentru ca nu puteam sa îmi dezlipesc ochii de monitor... Nimic din fiinta mea nu pare totusi sa mai poata lupta cu Timpul.
Azi dimineata, dupa o alta încercare ratata de trezire matinala, am reusit totusi sa îmi înfrunt pentru o clipa dusmanul de moarte. Mi-am rupt câteva secunde din cursa contra cronometru care îmi umple fiecare dimineata pâna în momentul în care ajung la serviciu, unde începe altceva... Mi-am oprit pentru câteva secunde privirea amortita pe sticla aburita a geamului de la bucatarie. Ca prin minune, am zarit dealul înzapezit din departare si am simtit o bucurie ciudata, venita parca de departe, dintr-o alta lume. Gândurile mi-au alunecat în trecut, în vremurile în care dealul era locul nostru magic, al meu si al iubitului meu, a carui frumusete nu o ratam în niciun anotimp. M-am trezit din scurta mea reverie în clipa când cafeaua a dat în foc raspândind în toata bucataria o aroma placuta. Am sters rapid aragazul, apoi m-am ghemuit lânga geam cu ce a mai ramas din cafea si mi-am continuat ratacirea nostalgica. Nu a durat mult pentru ca instinctul de conservare mi-a amintit ca voi întârzia la serviciu, însa am avut un sentiment bizar... acela ca pentru câteva clipe mi-am învins dusmanul de moarte – Timpul.
